Pe Strada Traian 40, un mic imobil neoclasic, tip vagon, a dispărut în tăcere. Era o casă discretă, cochetă, care completa perfect ansamblul acestei porțiuni de stradă: alături de imobilul Art Deco de vizavi, crea un dialog arhitectural aparte. Era un amestec de eleganță, proporții bine așezate și memorie urbană. Chiar dacă zona nu era cea mai îngrijită, bucățile ei păstrau încă identitatea unui București așezat, frumos, coerent. Demolarea lui rupe nu doar o fațadă, ci și o linie de continuitate. Era o casă ce repara vizual trama stradală, nu o strica. Și, privind locul gol, simțeam că surata ei Art Deco din dreapta va avea aceeași soartă, într-un oraș unde patrimoniul este adesea perceput ca o povară.

Ieri am trecut din nou pe Strada Traian 40 și, din păcate, s-a întâmplat exact ce anticipam. Clădirea Art Deco (P+1) a dispărut complet, rasă până la ultimul fragment recognoscibil. În locul ei, doar un morman de moloz peste care trona buldozerul, iar în spate o bucățică de zid, ultimul martor al unei identități urbane care se destramă. Fără panou, fără anunț, fără vreo intenție de transparență. Doar liniștea unui act deja consumat.

Necesarul deschiderii la stradă anunța inevitabilul: această casă urma să cadă la pachet cu vecina ei neoclasică, iar ansamblul cândva coerent, chiar dacă obosit, rămâne acum o rană deschisă în țesutul urban. O zi foarte tristă pentru un colț al orașului care încă mai păstra o firimitură de poezie.

Casa Art Deco avea detalii superbe: feronerie elegantă, o ușă de intrare cochetă (îmi pare teribil că nu am intrat atunci când se putea în curte s-o fotografiez), câte un mic hublou la fiecare nivel. Era ceva frumos și neașteptat în felul în care cele două stiluri (Art Deco și neoclasic), dialogau în aceeași curte, ca două epoci care refuzau să se anuleze una pe alta.

Nu știu ce va apărea aici, dar știu sigur ce am pierdut. Și sper ca măcar poveștile astea să ne facă să ridicăm ochii din când în când și să înțelegem că orașul nu dispare dintr-odată, ci bucată cu bucată.